Prezentare generala

SECTORUL 5 – LA PAS, PRIN ISTORIE

 

Situat în partea de sud-vest a Capitalei, în direcția orașelor Giurgiu și Alexandria, cu o suprafață de 29 km² și o populație de aproximativ 271.600 de locuitori, sectorul 5 cuprinde una dintre cele mai importante zone istorice ale Bucureștiului.

Sectorul 5 se învecinează la nord cu sectoarele 1 și 3, la est cu sectorul 4, iar la vest cu sectorul 6. Pornind ca și celelalte sectoare din centrul Capitalei, acesta conturează de asemenea o parte din desenul unei flori cu șase petale care se deschid spre toate punctele cardinale ale orașului.

În vechea catagrafie a administrației  Bucureștiului, realizată în 1798, sectorul 5 corespundea „plasei” Gorgani, a treia ca mărime din Capitală, cu 14 mahalale (Postăvari, Mihai Vodă, Antim, Izvor,  Schitu Măgureanu, Brezoianu, etc.) și 1142 de case. În anul 1807, Bucureștiul a fost împărțit pe culori, suprafața actualului sector 5 fiind reprezentată în culoarea verde. În 1950, atunci când a fost adoptat sistemul împărțirii administrative a orașului pe raioane, sectorul 5 a fost denumit „V.I. Lenin”. Anul 1968 aduce transformarea celor opt raioane ale Bucureștiului în sectoare. Astfel, Capitala a fost împărțită, în acest mod, în opt sectoare, 12 comune suburbane și 23 de sate. La 1 august 1979, prin Decretul nr. 284/1979 al Consiliului de Stat, numărul sectoarelor a fost redus de la opt la șase, prin comasarea sectoarelor 1 cu 8 și 2 cu 3.

Istoria sectorului 5 este strâns legată de vatra străveche a Bucureștiului, ale cărei vestigii arheologice atestă așezări omenești încă din perioada paleoliticului. Mărturii ale unei civilizații preistorice descoperite în Dealul Mihai Vodă sau urmele culturii geto-dacilor de pe malurile Dâmboviței, bisericile și așezămintele domnești renăscute de atâtea ori din ruine, drumurile comerciale și evoluția târgului medieval până la crearea urbei moderne, vorbesc de identitatea sectorului 5, care, alături de perimetrul sectoarelor 3 și 4, formează zona cea mai veche a Bucureștiului.

Această zonă încărcată de istorie, supusă în timp multor încercări, prin pierderea sau dislocarea unor monumente de referință pentru memoria orașului, păstrează și astăzi în teritoriul său instituții și zone de o importanță deosebită pentru Capitală, printre care pot fi amintite:  Palatul Parlamentului, clădirea ce a găzduit până de curând Primăria Sectorului 5, situată pe Bulevardul Regina Elisabeta, zona Mihai Vodă, Hotel „Bulevard”, Facultatea de Drept, Teatrul de Operă și Balet, monumentul ridicat în cinstea Eroilor Sanitari, Palatul Facultății de Medicină Generală, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, Biserica „Sfinții Apostoli”, Biserica Sapienței, Mănăstirea Antim, Biserica „Sfântul Elefterie Vechi”, Biserica „Sfântul Ilie”- Gorgani, Capela Azilului, Biserica „Spirea Nouă”, Biserica „Sfântul Nicolae” (Bărbătescu Vechi), Biserica „Sfânta Treime”-Ghencea, Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, zona Uranus, Palatul Administrativ al Municipiului București, Mănăstirea „Mihai Vodă”.

 

EDIFICII DE O IMPORTANȚĂ ISTORICĂ DEOSEBITĂ SITUATE ÎN SECTORUL 5

 

Biserica „Sfântul Elefterie” Vechi, „unul dintre cele mai frumoase colțuri ale Bucureștiului”

Ridicată în 1744, în timpul domniei lui Mihai Racoviță Voievod, din dania unor jupâni înstăriți, precum Constantin și Maxim Cupețul, cu sprijinul și sub supravegherea mitropolitului Neofit, Biserica „Sfântul Elefterie” Vechi veghează și astăzi pe strada cu același nume din Cotroceni. Purtând două hramuri, cel al Sfântului Mucenic Elefterie și Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, biserica funcționa în 1852 ca schit al Mitropoliei. În 1867, Mitropolia o renovează și o extinde cu câteva clădiri aferente, din care se mai păstrează și în zilele noastre un vechi zid din incintă. Avariată de cutremur în anul 1838, reparată și consolidată în 1868, biserica este declarată monument istoric în 1915.

 

„Nu pot să nu vorbesc despre mica insulă Sfântul Elefterie, unul dintre cele mai frumoase colțuri ale Bucureștiului. E un loc de neprețuit într-un oraș unde domnesc luxul și plăcerea, dar trist pentru cine nu găsește încântare decât în frumusețea naturii”, spunea Sulez la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Restaurată în 1930 de arhitectul Ștefan Balș, biserica „Sfântul Elefterie” Vechi păstrează și astăzi înfățișarea de bijuterie arhitectonică a acestui străvechi lăcaș.

 

Biserica „Sfântul Elefterie” Nou, realizată în distinsul stil brâncovenesc

În aceeași zonă întâlnim clădirea impunătoare, cu aspect monumental de catedrală, a bisericii „Sfântul Elefterie” Nou, care poartă hramul sfinților Elefterie și Gheorghe. Piatra de temelie a așezământului a fost pusă la 29 iunie 1935, cu binecuvântarea patriarhului Miron Cristea, unul dintre primii ctitori ai așezământului fiind generalul Ion Georgescu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Construcția s-a făcut în etape, fiind întreruptă datorită războiului în perioada 1939-1945, pentru a fi continuată apoi mai târziu, cu sprijinul Patriarhului Justinian. Planurile de arhitectură au fost întocmite de Constantin Iotzu, sculptura tâmplelor din lemn de meșterul Grigorie Dumitrescu, iar pictura de artiștii Vasile Pudeanu și Iosif Keber.  Biserica îmbină perfect stilul neobizantin şi stilul brâncovenesc. Sfințită la 29 iunie 1971, după 36 de ani de la începerea lucrărilor, biserica veghează și astăzi pe malul drept al Dâmboviței.

 

De la „Școala Gratuită a Așezămintelor Brâncovenești”, la Școala Gimnazială nr. 150

Tot în Cotroceni, în vecinătatea bisericii, întâlnim clădirea actualei Școli nr. 150, înființată în anii 1861-1862. Funcționând la început sub denumirea de „Școala Gratuită a Așezămintelor Brâncovenești din Suburbia Gorgani”, lecțiile fiind susținute de dascălii și preoții de la biserica „Sfântul Elefterie” Vechi, școala cunoaște în timp mai multe denumiri, fiind folosită atât ca grădiniță de copii, cât și ca internat de fete. Reforma învățământului dominat de principiile obligativității și gratuității, printre primele de acest fel din Europa, demarată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a pus instrucția publică primară pe temelii solide, va da un impuls deosebit primelor școli românești.

 

Clădirea Primăriei Sectorului 5 din B-dul Regina Elisabeta și „Eforia Spitalelor Civile”

Pe Bulevardul  Regina Elisabeta se află fosta clădire a Primăriei Sectorului 5, ridicată între anii 1885-1886. Inițial, edificiul era numit și al „Eforiei” deoarece aici a funcționat Eforia Spitalelor Civile. Prevăzută cu o sală de spectacole cunoscută sub denumirea de „Eforie”, clădirea găzduia reprezentațiile celebrei trupe de revistă a lui Constantin Tănase, cu artiști renumiți precum Constantin Tănase, Stroe și Vasilache, Alex Giugaru, Puiu Maximilian. Din nefericire, în 22 decembrie 1937, în timpul premierei revistei „Poftă bună la Tănase”, din scenă a izbucnit un incendiu care a cuprins întreaga sală.

 

Hotel „Boulevard”, edificiul emblematic al Capitalei

Tot pe Bulevardul Regina Elisabeta întâlnim unul dintre cele mai vechi  hoteluri din București, „Boulevard”, a cărui piatră de temelie a fost pusă în anul 1867 de către Alexandru Orăscu, arhitectul clădirii Universității București. Inaugurat în anul 1873, sub numele de Hotel Herdan, acesta își schimbă denumirea în 1877 în „Grand Hotel du Boulevard”. În 1873, hotelul a găzduit o prestigioasă expoziție de pictură cu opere din colecțiile domnitorului Carol I, Mihail Kogălniceanu, Grigore Cantacuzino, Alexandru Odobescu, Cezar Bolliac și Theodor Aman. De-a lungul timpului, „Grand Hotel du Boulvard” a fost atât clădire emblematică a Capitalei, cât și un etalon de civilizație și eleganță, fiind frecventat de personalități ilustre din înalta societate bucureșteană.

 

Restaurantul Elisabeta, monument arhitectural al Bucureștiului

Îndreptându-ne spre Cișmigiu, pe același bulevard, observăm distinsul monument arhitectural, cu interioare în stil electic, în care funcționează în prezent Restaurantul Elisabeta. Construită în anul 1912, clădirea a găzduit în trecut importante instituții ale statului, cum ar fi Clubul Austro-Ungar și Micul Senat al României. La sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, această clădire făcea parte din configurația construcțiilor ridicate la standarde europene, monumente care se regăsesc și astăzi de-o parte și de alta a Bulevardul Regina Elisabeta.

 

Liceul „Gheorghe Lazăr”, etalon al învățământului liceal românesc

În aceeași zonă, lângă Cișmigiu, se află liceul „Gheorghe Lazăr”, înființat pe 18 ianuarie 1860 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind al doilea gimnaziu în limba română al Capitalei din acea perioadă. Mai târziu, la 20 mai 1890, gimnaziul se transformă în liceu, printr-un  decret semnat de însuși regele Carol I. După 1900, liceul Lazăr devine unul dintre avanposturile reformei învățământului, inițiate de Spiru Haret, devenind, în timp, un etalon al învățământului liceal românesc.

 

Palatul administrativ al Municipiului București, o capodoperă a stilului tradițional neoromânesc

Continuând itinerariul, ne îndreptăm spre clădirea ce a găzduit nu demult Primăria  Generală a Municipiului București, construită între anii 1906-1910 de către arhitectul Petre Antonescu, în stil tradițional, neoromânesc, pe un teren cunoscut sub denumirea de „Maidanul lui Duca”. În 1910, la inaugurarea clădirii, Monetăria Națională a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii.

Edificiul a fost destinat inițial Ministerului Lucrărilor Publice și Construcțiilor și refăcut după 1944, în urma avariilor suferite în timpul bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

După instaurarea comunismului, clădirea a devenit sediul Sfatului Popular al Capitalei, devenit în timp Primăria Generală a Municipiului București.

 

Arhivele Naționale ale României și salba de cinematografe de pe Bulevardul Regina Elisabeta

Tot pe Bulevardul Regina Elisabeta întâlnim clădirea Arhivelor Naționale ale României, având în față bustul istoricului Dimitrie Onciul. 

Bulevardul Regina Elisabeta găzduiește, de asemenea, o salbă de săli de cinema, cea mai veche clădire fiind cea a cinematografului  „București”, datând din anul 1884, după care urmează sălile cinematografelor „Capitol”, „Festival”, „Lumina”, „Corso”. Din păcate însă, datorită tehnologizării excesive și a interesului din ce în ce mai crescut îndreptat spre sfera televiziunilor, aceste săli de cinema au devenit în timp nefuncționale, căpătând în prezent alte destinații.

 

Judecătoria Sectorului 3, de la palatul părintesc a lui Mihalache Ghica, la primul Muzeu de Arheologie din București

Un alt edificiu vechi poate fi întâlnit pe strada Ilfov nr. 6. Clădirea ce găzduiește în prezent Judecătoria Sectorului 3 a aparținut lui Mihalache Ghica, marele ban al Țării Românești și frate al domnitorilor Grigore și Alexandru Ghica. Înainte de 1834, el reușise să-și formeze o colecție de antichități ce a fost expusă mai această locație.

Pasionat istoric și arheolog, Mihalache Ghica a pus bazele numismaticii românești, realizând prima mare colecție de monede vechi, care a fost găzduită în această casă, locul în care a fost creat și primul Muzeu de Arheologie București. Despre existența acestui muzeu în casele sale, ne vorbește Cesar Bolliac în 1873, afirmând că „palatul părintesc al lui Mihalache Ghica era un adevărat muzeu de antichități adunate din țară”. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea a găzduit Comandamentul Aviației Germane, fiind ocupat de ostașii români în dimineața zilei de 24 august 1944. Mai târziu, casa devine sediul Prefecturii județului Ilfov, iar din 1949, a Sfatului Popular al regiunii București.

 

Palatul Facultății de Drept, edificiu cu istorie

Un alt edificiu cu istorie este Palatul Facultății de Drept. Demarate la inițiativa decanului Nicolae Basilescu, cu sprijinul regelui Carol al II-lea, lucrările de construcție ale clădirii au început în anul 1934, după proiectul marelui arhitect Petre Antonescu, cu contribuția remarcabilă a sculptorilor Ion Jalea, Costin Georgescu și Mac Constantinescu, fiind finalizate în 1936. Fațada este ritmată de pilaștri înalți, deasupra ușilor fiind așezate statui care îi înfățișează pe marii juriști din antichitate: Licurg, Solon, Cicerone, Papinian și Justinian.

 

Muzeul memorial „Gheorghe Tăttărescu”, o adevărată comoară culturală

Pe strada Domnița Anastasia nr. 7 întâlnim muzeul memorial „Gheorghe Tăttărescu”, găzduit de casa în care a trăit și a creat timp de patru decenii cel care a fost, în 1864, alături de Theodor Aman, întemeietorul Școlii Naționale de Arte Frumoase. În formă de han și cu o vechime care ajunge la începutul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de pictorul Tăttărescu pe 25 mai 1855, devenind atelier atât pentru artist, cât și pentru elevii săi.

Muzeul Gheorghe Tăttărescu a fost fondat în anul 1951, atunci când nepoata artistului, Georgeta Werthaimer, donează statului casa și o parte din operele pictorului, deschiderea oficială având loc în anul 1953.

În prezent, Muzeul Gheorghe Tattarescu găzduiește atât secția de artă a Muzeului Municipiului București, cât și sediul Pinacotecii Bucureștilor, adăpostind peste 1200 de lucrări de pictură, grafică și artă decorativă, putând fi considerat  o adevărată comoară culturală.

 O serie de case memoriale veghează în sectorul 5, asemeni unor martori tăcuți, consemnând binecuvântarea pe care au primit-o aceste meleaguri prin viețuirea unor personalități de marcă ale culturii românești chiar în aceste locuri.  Plăcile memoriale amintesc, astfel, de oameni iluștri precum: George Oprescu, Vladimir Maximilian, Ion Minulescu, Claudia Millian, Liviu Rebreanu.

 

Statuia marelui istoric, publicist și om politic Mihail Kogălniceanu

Depășind Bulevardul Regina Elisabeta, întâlnim statuia marelui istoric, publicist și om politic Mihail Kogălniceanu, personalitate cu un rol crucial în constituirea statului român modern. Monument de o importanță deosebită, statuia a fost executat în bronz, în anul 1936, de către sculptorul Oscar Han.

 

Teatrul Național de Operă și Balet, simbol al culturii și artelor

Înaintând, între Calea Plevnei și Biserica Sfântul Elefterie, ne întâmpină clădirea Teatrului Național de Operă și Balet, construită în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu. Monument istoric devenit în timp un puternic simbol al culturii și artelor, Opera Națională Română a găzduit de-a lungul vremurilor importante spectacole de balet, precum și personalități consacrate ale scenei internaționale, cu intepretări de neuitat, printre care îi putem aminti pe Vladimir Vasiliev, Ekaterina Maximmova, Mihail Barîsnikov, Maina Gielgud, Elisabeth Platel, Jean Guizerix, Willfried Piollet, Margot Fonteyn, Birgit Culberg, Mats Ek, Andrian Fadeev, Anton Bogov, Giuseppe Picone, Alina Cojocaru, Johan Kobborg.  Sala de spectacole are formă de potcoavă, iar scena are 24 m lățime, 20 m adâncime și 30 m înălțime. La ultimul etaj al clădirii întâlnim Muzeul Operei, iar în fața clădirii putem admira statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură realizată în bronz de Ion Jalea, precum și bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu, fondatorul Operei Române.

 

 

Monumentul Eroilor Sanitari, opera sculptorului Raffaello Romanelli

La intersecția Splaiului Independenței cu Bulevardul Eroilor Sanitari, în vecinătatea Operei Naționale și a Facultății de Medicină, întâlnim Monumentul Eroilor Sanitari, operă a sculptorului italian Raffaello Romanelli. Ridicat în anul 1932, monumentul este închinat memoriei medicilor, sanitarilor, precum și surorilor voluntare care au salvat vieți pe fronturile Primului Război Mondial. Se presupune că personajul feminin îmbrăcat în uniforma de soră de caritate ar putea fi însăși Regina Maria.

 

Palatul Facultății de Medicină Generală, un pas important în evoluția învățământului medical românesc

Tot în sectorul 5, pe Bulevardul Eroilor Sanitari, întâlnim Palatul Facultății de Medicină Generală. Construită în 1902 după proiectul arhitectului elvețian Louis Pierre Blanc, în stil neoclasic francez, clădirea a fost dată spre folosință Facultății de Medicină un an mai târziu, în 12  octombrie. În fața intrării principale poate fi admirat bustul din bronz al doctorului Carol Davila, opera sculptorului Carol Storck.

Construcția a reprezentat un pas important în evoluția învățământului medical românesc, oferind un spațiu generos în care să poată fi formate viitoarele cadre medicale.

 

Monumentul Eroilor Pompieri, inaugurat în 1901

Un alt monument important din sectorul 5 este cel al Eroilor Pompieri. Realizat în bronz de sculptorul Wladimir Hegel, în memoria pompierilor care au ripostat trupelor otomane venite să înăbușe Revoluția de la 1848, acesta a fost inaugurat la 13 septembrie 1901, fiind amplasat inițial pe Dealul Spirii. În anul 1984, în urma construirii Casei Poporului, monumentul a fost dezafectat și mutat la intersecția Căii 13 Septembrie cu Strada Izvor, fiind  redezvelit apoi în data 13 septembrie 1990, în fața Hotelului JW Marriott, locul în care îl întâlnim și la ora actuală.

 

Școala nr. 146 „I. G. Duca”, construită pe locul taberei lui Tudor Vladimirescu

Școala nr. 146, situată pe Șoseaua Panduri nr. 41, pe locul unde se spune că ar fi fost amplasate corturile din tabăra lui Tudor Vladimirescu, a fost înființată la data de 21 noiembrie 1934 de ministrul I. G. Duca, funcționând o perioadă ca școală cu clase primare apoi, din 1935 până  în 1960, ca școală de băieți.

Fiind dotată cu o cantină amplasată la subsolul clădirii, unitatea de învățământ asigura zilnic, sub patronajul Mariei Antonescu, masa de prânz pentru 100 de copii provenind din familiile sărace.

 

Mănăstirea Antim, ctitorie a marelui mitropolit Antim Ivireanul

Mănăstirea Antim se alătură, de asemenea, clădirilor cu o vechime considerabilă ridicate în sectorul 5. Ctitorită între anii 1713-1715 de marele mitropolit și cărturar Antim Ivireanul pe amplasamentul unei mici biserici din lemn din secolul al XVII-lea, Mănăstirea Sfântul Antim a fost sfințită în anul 1715 și se evidențiază prin frumosul stil brâncovenesc. Din 1797, în cadrul mănăstirii a funcționat o Școală de Preoție, după 1836, Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, iar între anii 1840-1864, Arhivele Statului. În 1912 s-a construit, în incinta mănăstirii, Palatul Sfântului Sinod. În prezent, mănăstirea găzduiește o parte a administrației patriarhale, precum și biblioteca Sfântului Sinod.

 

Mănăstirea „Mihai Vodă”, ridicată în 1594, la inițiativa lui Mihai Viteazul

Tot în sectorul 5, pe strada Sapienței, întâlnim frumoasa mănăstire „Mihai Vodă”, cu hramul Sfântul Nicolae. Ctitorită de Mihai Viteazul în 1594, în perioada în care era ban al Craiovei, pe vârful dealului din fața Podului Mihai Vodă, mănăstirea a cunoscut în timp numeroase transformări, funcționând ca reședință domnească, spital militar sau școală de medicină. Deși considerată un monument prețios al Bucureștiului, în 1985, pentru a face loc Casei Poporului,  mănăstirea a fost propusă spre demolare, la scurt timp propunerea fiind pusă în practică. Totuși, la insistențele intelectualilor din acea perioadă, s-a decis translatarea în pantă a bisericii pe locul în care o putem admira și astăzi. În prezent, din ansamblul mănăstirii se mai păstrează decât biserica și o clopotniță. 

 

 „Adormirea Maicii Domnului” – Sapienței, biserica dintre trandafiri

Pestre drum de mănăstirea „Mihai Vodă”, în spatele unei frumoase grădini, întâlnim Biserica Sapienței, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Zidită în anul 1710 de marele vornic Iordache Kreţulescu şi de soţia sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, pictată apoi în 1884 de marele pictor Gheorghe Tăttărescu, biserica este inclusă în patrimoniul monumentelor istorice.

 

Biserica „Spirea Nouă”, pictată în stil renascentist

Ctitorită în anul 1768  de un grup de preoți și credincioși din partea locului și purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului”, biserica „Spirea Nouă” a fost pictată în 1883 de către C. Enescu, în stil renascentist. Amplasată în apropierea hotelului Marriot, biserica „Spirea Nouă” este una dintre edificiile de o importanță istorică deosebită situate în sectorul 5.

 

Biserica „Sfântul Nicolae”-Bărbătescu Vechi

În anul 1764, în data de 3 august, pe moșia boierilor Bărbătești, mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești a ridicat un schit cu hramul „Sfântul Nicolae”, care a luat numele de Bărbătescu. În jurul lăcașului au fost ridicate chilii pentru călugări, care în timp au fost demolate, în vederea construirii, în 1889, a unei școli de fete.

La începutul secolului XIX a fost ridicată actuala biserică, din cărămidă, de către enoriași, și terminată în 1918 de Ioan Șelaru, care a dăruit și o parte din teren, mergând cu zidul până în dreptul ferestrelor. Lucrarea a fost terminată de jupânul Nichifor Gârboveanu. În anul 1938, pe partea sud-estică a bisericii a început construcția unei biserici mai mari, care nu a fost însă încheiată.

 

Biserica „Sfântul Ilie”, ridicată în „movila Gorganului”

Finalizată în noiembrie 1918, Biserica „Sfântul Ilie” – Gorgani veghează și astăzi în inima Bucureștiului, iar ca mărturie a trecerii timpului stă însăși pisania care ne întâmpină la intrarea în sfântul lăcaș: „Acest sfântu și dumnezeiescu lăcașu, unde să cinstește și să prăznuiește hramul sfântului marelui proorocu Ilie Tesviteanu, în movila Gorganului, din temelie s-au ziditu al doilea rându în zilile Măriei Sale Domnului Ioanu Gheorghie Caragea, care au făcutu și oarece ajutor începător și sârguitor aflându-să dumnealui Bivv. Paharnicu Manolache Hrisosholeo, soția dumnealui Elena, dmnealui Bivv. Clucer Radu Voinescu, dumnealui Bivv. Paharnicu Ștefanu Voinescu și epitropu ostenitor Bivelu Clucer Gheorghe Artino dimpreună ajutorându-și breasla neguțătorilor cojocari, iar prin îndemnul acestor obraze, mulți pravoslavnici creștini au ajutorat, până s-au săvârșit cu vreria lui Dumnezeu, începându-se sfintele slujbe. După care așezându-se epitropu Chir Spiru, după a sa râvnă și cu ajutoriului celor de mai susu pomeniți, s-au poleitu și cele din lăuntru precum să văd, în zilele Măriei Sale prea înalțatului Domnu Alexandru Nicolae Suțul Voevod. Și spre pomenirea veșnică s-au scrisu această pisanie la anul de la întruparea Mântuitorului nostru IC. HC. 1819, Noemvrie.”

Ridicată pe locul unei vechi bisericuțe din timpul domniei lui Șerban-Vodă Cantacuzino, care se deteriorase foarte rău în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, biserica cu hramul Sfântului Prooroc Ilie, reparată în 1819 de enoriașii locului, a fost avariată în 1838 de un cutremur. În 1935 a fost construită turla principală a acesteia. Pictura inițială fost realizată de pictorii Constantin Popescu și Corbu, refăcută apoi, în 1936-1937, de Alexandru Basarab, ultima intervenție fiind făcută de Pavel Chichisan și Elisabeta Ursu.

Deoarece, în perioada interbelică, biserica Sfântul Ilie Gorgani era folosită ca loc de rugăciune de membrii Mișcării Legionare, biserica a fost cunoscută și ca biserica legionarilor.

În urma cutremurului din 1977, biserica a fost consolidată din nou.

 

Biserica „Sfânta Treime” -Ghencea, construită pe locul vechii bisericuțe din Lupești

 Situată la intersecția străzii Sebastian cu Calea 13 Septembrie, Biserica „Sfânta Treime”-Ghencea a fost ridicată în perioada 1925-1934, pe locul vechii bisericuțe a satului Lupești. Primul lăcaș, atestat documentar în 1921, a fost ridicat de către mai mulți negustori înstăriți, în frunte cu jupân Necula Băcanu.

Între anii 1839-1840, biserica își schimbă treptat numele din Lupeşti în Ghencea, o perioadă fiind folosite denumirile în paralel. Din 1860, biserica a fost cunoscută doar sub numele de „Ghencea”, ceea ce a dus la gândul că Ghencea, un chiriaș al sfântului lăcaș, ar fi avut legătură cu ctitoria, ipoteză însă respinsă de documentele vremii.

Dacă în 1846 biserica era săracă, nepictată și învelită cu olane, în 1891 situația se schimbă, aceasta fiind reparată și pictată de Mihail Dragomirescu.

Biserica nouă a fost ridicată la inițiativa clerului, a credincioșilor și a lui  Ştefan Ionescu Troicea, care a donat o sumă mare de bani pentru a sprijini acest demers, însă izbucnirea Primului Război Mondial duce la amânarea lucrărilor, acestea fiind demarate după război, piatra de temelie fiind pusă în data de 29 iunie 1927.

Deși aproape fără pictură și mobilier, singurele pictate fiind catapeteasma și ușile împărătești, biserica este sfințită la 11 noiembrie 1934, de patriarhul Miron Cristea. Pictura bisericii, de o mare valoare artistică, a fost făcută ulterior, între anii 1941-1948,  de pictorul Gheorghe Popescu,  ajutat de Nuni Dona și sfințită chiar de sărbătoarea Sfintei Treimi, în de 21 iunie 1948.

După cutremurul din 1977, au avut loc noi lucrări de consolidare și de îmbunătățire a picturii vechi.

Slujba de târnosire a bisericii a avut loc în ziua Sfintei Treimi, la 24 iunie 2013.

 

Palatul Parlamentului, printre principalele atracții ale Capitalei

Palatul Parlamentului, cunoscut și sub denumirea de Casa Poporului este, fără îndoială, una dintre atracțiile principale ale turiștilor veniți să viziteze Bucureștiul, situându-se pe locul al treilea într-un top zece al celor mai impunătoare clădiri din lume, realizat de publicația britanică The Independent.

Demarate la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, după o idee preluată de la regele Carol al II-lea, lucrările au fost inaugurate la 25 iunie 1984, când a avut loc ceremonia așezării pietrei de temelie. Construită pe Dealul Spirii, numit și Dealul Arsenalului, după planurile arhitectului Ana Petrescu, având  o înălțime de 84 metri și o suprafață de 360.000 de metri pătrați, clădirea găzduiește în prezent Camera Deputaților și Senatului, precum și Muzeul Național de Artă Contemporană. O particularitate a Palatului Parlamentului este că toate materialele de construcție utilizate și dotările sunt românești.

 

UNITĂȚI DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN SECTORUL 5

 

Rețeaua de învățământ a Sectorului 5 este alcătuită din 25 de școli primare și gimnaziale de stat, 20 de grădinițe, nouă licee, o școală specială și două cluburi (unul sportiv și altul pentru copii). Tot în sectorul 5 întâlnim sediul Facultății de Drept, al Facultății de Medicină Veterinară București, al Departamentul ID-IFR al Universității București, precum și al Academiei Tehnice Militare.

Printre instituțiile de învățământ de tradiție întâlnite aici putem aminti Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, înființat în 1860, liceele „Ion Barbu”, deschis în 1960, și „Dimitrie Gusti”, cu o vechime mai mare de un secol, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1904. Alte instituții de învățământ cu vechime care pot fi menționate liceul „Dimitrie Bolintineanu”, fondat în 1953, precum și colegiile „Grigore Cerchez”, „Energetic”, „Dumitru Moțoc” și „Viilor”, primul inaugurat în 1908, al doilea în 1910, al treilea în 1947, iar ultimul în 1953.

Liceul Gheorghe Lazăr a format personalități importante din viața cultural-artistică românească, cum ar fi violonistul Mihai Constantinescu, prim maestru al Filarmonicii Române sau matematicianul Dan Barbilian, premiat la toate concursurile „Gazetei matematice”.

Tot printre unitățile de învățământ cu tradiție din sectorul 5 poate fi enumerată Școala Generală nr. 150, care a furnizat culturii și științei românești personalități remarcabile, la loc de mare cinste situându-se actrițele Clody Bertola și Maria Filotti, precum și numeroși cercetători științifici, oameni de artă, medici, ingineri sau arhitecți.

 

 

SCURTĂ INCURSIUNE PRIN CARTIERELE SECTORULUI 5

 

Sectorul 5 are o populație de aproximativ 271.600 de locuitori, distribuiți în mod inegal în șase cartiere : Cotroceni, 13 Septembrie, Rahova, Sălaj, Ferentari și Ghencea. Sectorul 5 este străbătut de bulevarde largi, cum ar fi Regina Elisabeta, Splaiul Independenței și Splaiul Unirii

Cartierul Cotroceni este una dintre cele mai vechi așezări ale Bucureștiului. Prima atestare documentară a satului Cotroceni datează din timpul domniei lui Mihai Viteazul.

Amplasat în partea de vest a Bucureștiului, în apropierea centrului Capitalei, Cotroceniul are forma unui dreptunghi aproape perfect și este unul dintre cele mai verzi cartiere ale Capitalei, jumătate din suprafața lui fiind acoperită de parcuri (Eroilor, Cotroceni, Arenele BNR, Romniceanu).  Se învecinează la nord-est cu Splaiul Independenței, la est B-dul B. P. Hașdeu, la sud-vest cu Șoseaua Panduri, iar la vest cu Grădina Botanică și B-dul Geniului.

Denumirea de Cotroceni este dată de la dealul cu același nume, dar și de expresia „a cotroci”,  regionalism care desemnează acțiunea de a scotoci, a cotrobăi, a scormoni sau a adăposti. În trecut, dealul Cotroceni era acoperit de Codrii Vlăsiei, refugiul ideal al celor care doreau să-şi piardă urma, de aceea, de multe ori, aceștia erau „cotrociți”, de aici rezultând și denumirea de Pădurea Cotrocenilor.

Însuși logofătul Şerban Cantacuzino, viitorul domnitor, proprietarul satului şi al pădurii Cotroceniului „s-a cotrocit” de oastea domnitorului Duca, de care era urmărit.

Istoria cartierului Cotroceni începe acum patru secole, în anul 1679, atunci când domnitorul Șerban Cantacuzino ridica Mănăstirea Cotroceni, în pădurea în care el însuși se ascunsese. Pe lângă mănăstire, Șerban Cantacuzino construiește numeroase case domnești, folosite după 1850 de domnitorii Alexandru Ioan Cuza și Carol I ca reședință domnească, ridicând în acest mod și importanța zonei.

În 1883, vechia reședință domnească a fost dărâmată, iar în locul ei a fost construit actualul palat după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.

Cartierul Cotroceni găzduiește în prezent instituții importante, precum Academia Militară, Stadionul Cotroceni, Arenele BNR  și Spitalul Universitar de Urgență București.

Personalități importante ale vieții cultural-artistice românești au locuit în acest cartier. Printre acestea îi putem aminti pe Ion Minulescu, Marin Preda, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Șerban Cioculescu și Oscar Han.

În partea sudică a sectorului 5 întâlnim cartierul 13 Septembrie, delimitat la est de B-dul Libertății, la vest de Drumul Sării, la nord de Palatul Parlamentului și Piața Răzoare, iar la sud de Piața Chirigiu. Numele cartierului este dat de cea mai importantă arteră a sa, Calea 13 Septembrie și amintește de bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, când pompierii români, conduși de căpitanul Pavel Zăgănescu, au reușit să respingă atacul trupelor otomane ale lui Kerim Pașa, venite să înăbușe Revoluția de la 1848. Până în 1984, zona era asimilată cartierului Uranus.

În partea de sud-vest a Bucureștiului și în vestul râului Dâmbovița întâlnim cartierul Rahova. Denumirea acestuia este legată de victoria obținută la Rahova în 9 noiembrie 1877 de armatele române. Cartierul este delimitat la vest de Șoseaua Antiaeriană și Drumul Sării, la nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, la est de Șoseaua Viilor, Bulevardul George Coșbuc și Șoseaua Sălaj, iar la sud de periferia Bucureștiului.

Una dintre arterele principale ale acestui cartier este Calea Rahovei. Și în perioada medievală, aceasta reprezenta una dintre cele cinci artere importante ale orașului, care porneau de la Curtea Veche, nucleul orașului, continuându-se cu căi importante care legau Bucureștiul de alte orașe.

În trecut, Calea Rahovei era cunoscută sub denumirea de Podul Calicilor, drumul principal de acces către Alexandria. Denumirea provine de la scândurile de lemn care constituiau pavajul acestuia, material de construcție mai ieftin decât piatra, și era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași. Calea Rahovei mai era cunoscută, de asemenea, și sub denumirea de Drumul Florăreselor.

După ce domnitorul Constantin Brâncoveanu a dăruit pământ în această zonă boierilor care și-au construit, astfel, locuințe de-a lungul Podului, autoritățile au reabilitat zona, redenumind-o în timp Calea Caliței, apoi Calea Craiovei, iar după 1878 Calea Rahovei, în memoria Războiului de Independență.

Înainte de Primul Război Mondial, zona cunoscuse o dezvoltare foarte mare, fiind înființate în acest perimetru Fabrica de Încălțăminte Millet, Fabrica de Chibrite și Timbre, Fabrica de Ulei Phonix, cât și Marile Antrepozite Comunale.

Odată cu industrializarea Capitalei, aici au fost concentrate cel puțin 20 de întreprinderi cu producție diversă. Sectorul industrial, cuprins între Arsenalul Armatei din Dealul Spirii și Șoseaua Panduri, delimitat de Gara Filaret și Cotroceni, deservea piața cu sticlărie, încălțăminte, frânghii, chibrituri, bazalt artificial sau bere.

În anul 1980, cartierul se transformă radical, datorită construirii Centrului Civic și a Palatului Parlamentului.

Un alt cartier important al sectorului 5 este Sălajul. Situat în sud-vestul orașului, între Ferentari și Rahova, cartierul Sălaj este străbătut de Șoseaua Sălaj, cunoscută în trecut sub denumirea de strada Măgurele.

O istorie interesantă a cunoscut și cartierul Ferentari. Învecinat la est cu cartierul Giurgiului și la vest cu cartierul Rahova, cartierul Ferentari este construit în extremitatea estică a Capitalei, de-a lungul Căii Ferentarilor și a Prelungirii Ferentari. Delimitat la est de fosta cale ferată Filaret-Giurgiu, acesta se întinde la vest și nord-vest până la Șoseaua Sălaj.

Denumirea cartierului vine de la numele arterei principale a acestuia: Calea Ferentarilor, care  poate fi identificată pe harta topografică Satmari din 1864, la capătul ei dinspre Calea Craiovei (Calea Rahovei din 1877).

Din punct de vedere etimologic, numele cartierului are origini latine, provenind din „ferentarius”, cuvânt ce se traduce, conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin „soldat din vechea pedestrime ușoară”.

În prezent, există două teorii legate de explicarea originii acestei denumiri. O primă teorie susține că numele de Calea Ferentarilor a luat naștere în cinstea soldaților ferentari olteni ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care ar fi fost împroprietăriți cu pământ, ca răsplată pentru vitejia de care au dat dovadă.

A doua teorie, sprijinită de unii istorici, susține că denumirea de Ferentari provine de la ferentarii din oastea lui Mihai Viteazul, care ar fi primit terenuri aici după bătălia de la Călugăreni, drept mulțumire pentru eroismul dovedit.

În 1865, însuși Dimitrie Bolintineanu amintea în „Legende istorice” de soldații ferentari, despre vitejia și devotamentul acestora pentru țară:

«Ferentarul, ager și cu lungă chică,

Intră în oștime fără nicio frică.

Tare ca un leu.

Iute ca săgeata tabăra străbate!

„Ferantar sînt eu!”

Astfel ferentarul știe ca să moară:

Pentru țara dragă, pentru soțioară

Cine n-ar muri?

Unul ca acela blestemat să fie!

Nimeni să nu-l plângă, nimeni să nu-l știe

Când va pieri!... »

În 1871, Calea Ferentarilor începea de la intersecția cu Calea Craiovei, unde se afla Bariera Craiovei. În zona în care întâlnim astăzi cartierul predominau terenurile agricole, locuințele fiind foarte rare. Pe un plan din 1911 și o hartă din 1914 se poate observa un proces de densificare a zonei și apariția de noi străzi, cum ar fi Strada Veseliei.

Înainte de al Doilea Război Mondial, în actuala Prelungire Ferentari erau vii și livezi, de aici provenind și numele de Aleea Livezilor.

În 1920, când împărțirea administrativă a orașului încă nu fusese definitivată, cartierul Ferentari făcea parte din comuna suburbană Șerban Vodă. Din 1929, anul când s-a realizat prima zonare a Capitalei în 4 sectoare, până în 1948, cartierul Ferentari a făcut parte atât din sectorul III (albastru), cât și din comuna suburbană Șerban Vodă.

În 1950, Bucureștiul a trecut printr-o nouă reorganizare administrativ-teritorială, fiind împărțit în opt raioane, delimitate pe principiul sectoarelor de cerc, cu vârful în zona centrală și baza în cartierele periferice, Ferentari fiind inclus în totalitate în Raionul V.I. Lenin.

În 1968, cele opt raioane au fost înlocuite de tot atâtea sectoare administrative, delimitate după aceleași principii. Din 1979, când  a avut loc o nouă reorganizare administrativ-teritorială a Capitalei, numărul de sectoare fiind reduse de la opt la șase, cartierul Ferentari a fost atribuit Sectorului 5, în care îl întâlnim și în prezent.

Învecinat cu Drumul Taberei și Rahova, cartierul Ghencea a fost denumit astfel după mahalaua Ghencea, apărută pe harta realizată de A. Borroczyn în 1852. Numele este de origine turcă deoarece, în timpul domniei fanariote, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească și se poate traduce prin „șeful voinicilor”.

Construcția blocurilor din zonă a fost demarată în 1950, în aceeași zonă fiind înființate, în timpul regimului comunist, Fabrica de textile „Tricodava” și cea de plastic „Munplast”.